I truly, madly, deeply hate Valentine’s Day!

I really do! Nu îmi intră în cap de ce tre’ să îţi însuşeşti anumite chestii care nu-ţi aparţin şi să faci un tărăboi din asta. Valentine’s Day este o sărbătoare americană, aşa cum şi noi avem Dragobetele, asta în caz că în stupiditatea voastră nu v-aţi dat încă seama. Nu că aş fi eu o mare tradiţionalistă, dar tot mai zace undeva adânc în mine acea doză de respect pentru lucrurile autentic româneşti, pe care mulţi dintre voi v-aţi căcat de mult. Şi e minunat să vezi toată spuma piţiponcelii şi a cocălărimii în căutarea cadoului perfect, o inimă mare, cu nelipsitul “ eşti viaţa mea, pulică” şi dacă e roz şi cu sclipici cu atât mai bine. De ce ar avea cineva nevoie de o anumită  zi pentru a fi în stare să-şi manifeste sentimentele, să facă nişte cadouri absolut stupide şi penibile, să vadă filmul cel mai siropos cu putinţă, de o zi care nici măcar nu există intr-adevăr ? Chestia asta nu o să o înţeleg în veci amin. Valentine’s Day este un marketing de plastic, iar oamenii incredibil de proşti nu fac altceva decât să umple buzunarele comercianţilor. Şi nu, nu sunt o frustrată fără iubit, depresivă că işi va petrece această zi absolut minunată singură, chiar nu. Îmi este absolut indiferent dacă o petrec singură sau cu cineva, ( cu condiţia ca acel cineva să vină fix cu mâna în buzunar, fără inimi gigant, ursuleţi şi alte penibiloşenii,) sau mai mulţi cineva. Este o zi ca toate zilele si doar oamenii iremediabil de cretini îi pot da o semnificaţie care le întrece gradul de cretinoizare. Pentru mine, Valentine’s Day is a big shit.

Coco Chanel vs. Marxism, Leninism?

Că bine grăia cine grăia : degeaba eşti „dăştept”, dacă nu arăţi/puţi bine nici dracu nu te ia  în seamă. Şi azi văzui cu proprii mei ochi, şi slavă Domnului nu port ochelari (with all due respect). Mă urc in sfântu’ 116, mă aşez frumuşel pe scaun, lângă o tanti trecută bine de a doua tinereţe, care emana un iz enervant de Coco Chanel no 5, îmbrăcată a la Prada, ce mai, tot tacâmu’.  La următoarea staţie, stupoare: un nene homeless îndrăzneşte să urce in mijlocul de transport în comun. Într-adevăr nenea cu pricina împrăştia o mireasmă îngrozitoare, dar ce îi ieşea pe gură era de nşpe mii de ori mai de remarcat decât mirosu’. Tătăică, să tot fi avut 60-65 de ani, ne ţinea o predică de toată frumuseţea (şi cand spun „toată frumuseţea” mă refer la ceva foarte marfă, nicio urmă de sarcasm) despre Marxism şi Leninism. Era o carte deschisă şi chiar dacă nu era deschisă nu te-ai fi putut abţine să nu o deschizi. Bineînţeles că majoritatea îl priveau cu scârbă, dar Măria Sa Snoaba în secunda doi a şi scos batista brodată cu fir de aur şi şi-a dus-o la nas, a adoptat aerul de indignare fără margini şi a început să se plângă în gura mare: „dar vai ce pute mizerabilul, nu îi este ruşine să se urce aşa! dar vai mi-e şi rău numai cand îl văd cum îndrugă prostii” şi ochii mi s-au făcut cât cepele când ceilalţi au început să i se alăture şi să-l ia la rost pe bietul om . Cucoană eşti zdravănă...omul ăsta vorbeşte despre lucruri pe care pun pariu, pe toate economiile mele, că nu le-ai auzit în distinsa ta viaţă!! Mă întreb dacă ceilalţi stimabili aveau măcar idee ce-i ăla Marxism sau Leninism.  Un lucru e sigur: în lupta asta, clar, snobismul a învins cultura generală, ce-i drept miroase a Coco Chanel snobismul ăsta, tre’ să ne simţim onoraţi că simţul nostru olfactiv are deosebita plăcere să-l simtă, fie şi întamplător. Pe dracu!!